Articole

Coronavirusul, secerișul lacrimilor

covid 19
Când a pătruns nepăsarea în biserici, Organizația Mondială a Sănătății nu a avut nimic de raportat, dar Duhul Sfânt nu a tăcut deși surzenia noastră a fost mare. Când stai nepăsător față de o mântuire plătită cu sângele Fiului lui Dumnezeu, de ce te miri că vine secerișul lacrimilor?
 
Când răutatea s-a cubărit în inima celor care cântau: ,,Domnu-i bun, orișicând...'', când ne hrăneam inima cu bârfe, când șușoteam prin colțuri, a început Duhul Sfânt să tacă din ce în ce mai mult. Am rămas cu predici zornăitoare, cu demagogii ieftine, oratorii copy paste și cu politețuri zaharisite sub care înfloreau cariile vicleniei.
Când oamenii din biserică s-au îmbolnăvit de sindromul lipitorii, - "Lipitoarea are două fete: „Dă! dă!” " Proverbele 30:15 - și rugăciunile au devenit aplicații de sponzorizare cerească a vilelor bengoase, când cel sărac pleca acasă mestecându-și lacrimile amare ce îi curgeau pe obraz, nebăgat în seamă de nimeni, atunci Cel Atotputernic a permis diavolului să își deschidă și el visteria și am ajuns la secerișul lacrimilor.
 
Când cei chemați să fie lumină, să fie părinți duhovnicești au început să își omoare copiii, când tatăl duhovnicesc a început să se poarte ca unul vitreg și să își bată proprii copii, când fratele mai mare a intrat în casă doar ca să îl otrăvească pe fratele cel mic întors dintre morți, atunci Dumnezeu s-a uitat spre nuiaua Sa și a spus: ,,e timpul''.
 
Când rugăciunea a devenit un legănat pe muzică de import, când ochii au rămas uscați, fără lacrimi, când rugăciunea a devenit doar laudă, fără căință, fără durerea conștientizării propriului păcat, când ora de rugăciune a devenit locul predicilor de mâna a doua, când rugăciunea murea înainte de a porni, Dumnezeu în mare Lui milă, a deschis sezonul lacrimilor, un adevărat seceriș al durerii.
 
Când casele credincioșilor au fost împodobite cu plasme, pruncii cu tablete și telefoane, când fiecare urmărea serialul preferat pe Netfix, sau meciul așteptat, când mama a înlocuit rugăciunea cu cosmetice, iar tata din preot a devenit asistat social, când altarul a fost scos pentru că nu se potrivea cu designul modern al decadenței morale, Dumnezeu a hotărât să ne readucă unii lângă alții ca să ne redescoperim, să ne lipim unii de alți prin El și să construnim cu adevărat un loc unde El să coboare.
 
Să nu ne facem că nu știm de ce se întâmplă aceste lucruri. Să avem măcar minima decență de a spune: ,,Doamne eu sunt acela, nu mai întreba pe altul''. Să nu ne mai hrănim cu nădejdi înșelătoare aruncând versete ce nu au legătură cu viața noastră, să nu ne mai mândrim cu statistici fabricate, cu istoricitatea pocăinței, să nu mai alimentem mintea cu comploturi și scenarii omenești, să ne oprim din glume proaste și să ne prăbușim înaintea Lui cu frică și cutremur.
 
Să lăsăm lacrimile să curgă, să ne simțim ticăloșia, să ne tânguim amărăciunea sufletului pătat, ca să vină vindecarea și vremurile de înviorare. Să nu ne facem că plouă când știm bine de ce a venit peste noi acest necaz.
 
Ceea ce acum pare o pedeapsă este de fapt șansa unei întoarceri către Dumnezeu prin plâns și pocăință. E sezonul lacrimilor și îmi voi lăsa mintea însămânțată de Cuvântul Lui, brazdele sufletului vor fi sub lama plugului Duhului Sfânt și voi uda cu plânsul pocănței ca să dea rod binecuvântat.
Mereu încercați, dar niciodată doborâți. (text preluat)

 


© 2020 Biserica Penticostală Nădlac, jud.Arad - Str.Independentei nr.58 - [email protected] - Toate drepturile rezervate.