Avem 38 vizitatori și nici un membru online

Articole

Festivalul Speranţei – De ce în întuneric?

Mă întrebam în urmă cu o vreme, cu ocazia evenimentului numit „Untold”, ce se întâmplă la Cluj? Oraşul s-a aflat pentru câteva zile sub semnul magiei şi întunericului, ritualul care a avut loc fiind unul cu semnificaţii clare sataniste. Astfel de evenimente nu pot decât să întristeze un creştin, mai ales că amploarea evenimentului se extinde cu fiecare an care trece. Întristarea însă trebuie să fie anulată de bucuria mântuirii, prin conştientizarea reală a ceea ce făcut Hristos pentru om, prin faptul că pe creştin Dumnezeu l-a scos din această lume de întuneric şi l-a adus la lumină. Iar refugiul şi bucuria creştinului se află în Hristos şi acolo unde se află Hristos, în Biserică, în cei ce Îl urmează pe Hristos în ascultare şi smerenie.

     La câteva luni de la acel festival al întunericului a fost organizat la Cluj un alt festival, numit Festivalul Speranţei, un festival care s-a dorit a fi al luminii. Invitatul special al acestui eveniment fiind un nepot al foarte cunoscutului Billy Graham, celebrul evanghelist care a ajuns undeva spre o sută de ani şi care a predat ştafeta urmaşilor lui.


     Organizatorii şi mulţi dintre cei ce au participat la eveniment s-au declarat mulţumiţi de felul în care au decurs lucrurile şi l-au trecut în rândul evenimentelor de succes, spunând că multe suflete s-au întors la Hristos. Am discutat personal cu cineva care a participat la acest eveniment şi persoana respectivă a fost încântată de ceea ce s-a petrecut acolo. Eu am urmărit doar secvenţe din ceea ce este pe Internet şi nu vreau decât să aduc câteva semne de întrebare în legătură cu acest eveniment.
     Aşa cum am spus ar fi trebuit să fie un festival al luminii dar mare parte din ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat la întuneric, sub lumina reflectoarelor. Din acest punct de vedere al formei şi cadrului lucrurile s-au asemănat nepermis de mult cu festivalul „Untold”. Sala se afla în întuneric şi doar cei ce performau în faţă se aflau sub lumină, aceasta alternând în intensităţi şi culori care, se ştie, provoacă puternice stări emoţionale. În concertele de muzică din lume luminile cu jocul lor au cel puţin tot atât de mare influenţă, dacă nu mai mare, ca şi muzica, în producerea stărilor de transă şi extaz. De o bună bucată de vreme mijloacele folosite în concertele de muzică lumeşti, sataniste, au fost preluate de biserici şi nu doar că s-au adus unele elemente în biserici ci totul s-a copiat la indigo: de la muzică la modul de prezentare şi mijloacele folosite. Pentru mine aceasta este o mare mirare deoarece, dintr-o dată, biserica se află în situaţia ridicolă, absurdă şi de neexplicat, de a împrumuta în ritualul ei metode folosite de Satan. Îmi aduc aminte de faptul că, la începutul vieţii mele de credinţă, când am fost ispitit şi eu cu muzica rock „creştină”, am ascultat o melodie care avea titlul: „De ce să aibă numai diavolul muzica bună?” Sensul era că muzica rock este muzica bună şi atunci de ce să o aibă numai diavolul, de ce să nu o aibă şi Biserica? Titlul întrebării includea şi un răspuns, se sugera faptul că, da, muzica rock este bună şi trebuie preluată de Biserică. Numai că totul este ilogic şi fără de nici un sens. Dacă noi folosim aceleaşi mijloace pe care le foloseşte diavolul, chiar dacă puţin cosmetizate, atunci clădirea pe care o construim nu va fi decât un cort de paie sau folie de plastic care se va spulbera la cea mai mică suflare de vânt.
     Muzica rock a intrat pe uşa din dos în Biserică şi acum nimic nu se mai poate întâmpla fără ea. Apoi am adus şi luminile şi aplauzele, prezentările pompoase ale trupelor şi instrumentiştilor şi toată recuzita de emoţii şi manifestări.
     O să-mi spuneţi că la acest festival al Speranţei nu a fost numai muzică rock ci şi alte genuri de muzică. Este adevărat şi tocmai acest amestec mă întristează şi mai mult. Pentru că puse toate laolaltă creează o confuzie mare în minţile celor lesne crezători. Iar ca semn comun toate, inclusiv predicile, au avut loc la întuneric, sub lumina slabă sau mai intensă ori mai colorată a reflectoarelor.
     În toate aceste adaosuri şi înlocuiri eu văd o încercare de a pune ceva în locul puterii Duhului Sfânt, Singurul care poate face lucrarea lui Dumnezeu aşa cum este potrivit, bine şi cu succes.
     Încă un aspect care mă îngrijorează este că la eveniment au participat cântăreţi şi slujitori din mai multe culte neoprotestante, ceea ce este de fapt o acceptare a acestui mod de a face evanghelizare şi de a perpetua aceste lucrări apoi în bisericile locale. De fapt evenimentul a fost organizat de Bisericile Creştine Evanghelice din România în colaborare cu Asociaţia Evanghelistică Bily Graham din SUA. Deci semnalul s-a dat către toate cultele evanghelice din România şi sunt convins că va avea un impact deosebit în special asupra tinerilor.
     Chiar dacă mesajul a fost evident diferit de cel de la „Untold” şi Hristos a fost propovăduit iar oamenii au fost chemaţi la pocăinţă, forma şi felul în care a fost făcută această lucrare mă îngrijorează şi mă întristează. Faptul că muzicienii creştini rivalizează cu muzicienii lumii în felul în care performează nu este ceva de lăudat ci de speriat. Şi faptul că avem nevoie de lumini şi mijloace externe ca să creeăm emoţii în oameni şi să-i stârnim sufleteşte nu arată decât cât de de neputincioşi spiritual suntem, cât de lipsiţi de adevăratele mijloace ale harului. Apostolul Petru în ziua Cincizecimii nu a avut nevoie de toată această recuzită ca să trimită trei mii de oameni în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar ceea ce lipseşte azi poporului sfânt nu sunt talentele şi abilităţile ci puterea autentică a Duhului Sfânt. De aceea se zideşte tot mai mult pe nisip.
     Am primit o scrisoare a unui tânăr creştin care a fost prezent la acest festival. Scrisoarea spune chiar mai mult decât am încercat eu să spun. Ce mă miră este că unii din cei ce noi spunem că aparţin lumii au uneori mai mult discernământ decât cei din biserici. Iată scrisoarea:

     „Cum mi-a vorbit Domnul la Festivalul Speranţei cu Will Graham – Cluj 2017.

 

     Mi-am invitat profesorul la Festivalul Speranţei, la Cluj. În timpul programului, în timpul unei cântări de cor, profesorul mi-a zis: „Toţi zic că Hristos e aici, evident, nu se vede… eu nu-L văd… Se repetă că-I simt prezenţa, nici asta nu simt. Simt doar ruşine cum oamenii îşi permit să evoce Prezenţa lui Dumnezeu printr-o expunere, aparent necontrolată, de sentimente şi instincte umane ce se descătuşează în diverse manifestări, totul într-o atmosferă ce pune în faţă, după modelul concertelor laice, prin lumina reflectoarelor, artiştii şi oratorii. O atmosferă întunecată şi tranchilizantă ce se presupune că este o manifestare sacră, dedicată Zeului Suprem.
     Am două întrebări: dacă Zeul Suprem este aici de ce nu facem linişte înaintea Lui şi nu-L lăsăm pe El să se vadă? (dacă ne menţinem pretenţia că este aici şi vorbeşte). A doua întrebare: dacă nu spuneaţi că vin americanii, muzicienii, oratorii, etc., dacă ziceaţi simplu că mergem să ne întâlnim cu Isus, oare eraţi în seara aceasta măcar 25% din câţi sunteţi aici?
     Dragul meu, nu vreau să te insult sau să te dezamăgesc dar aici oamenii nu s-au adunat să se întâlnească cu Dumnezeu în persoană, chiar nu au venit pentru aceasta, nu cred că literalmente Îl vor întâlni, aici oamenii s-au adunat pentru oameni, totul e concentrat pe om. Divinitatea şi manifestarea sacră fiind doar un pretext care-i pune pe oameni în rolul de actor principal. Este despre şi pentru om”.
     A stat circa 50 de minute fără să mai zică nimic şi apoi mi-a spus: „Oamenii au nevoie de Dumnzeu nu de oameni”. M-a salutat şi a plecat.
     Îmi este ruşine dar, recunosc, în seara aceasta Dumnezeu mi-a vorbit mie prin acest om care nu este născut din nou. Analizându-mă în lumina celor întâmplate da, am invitat omul la oameni şi aşteptările mele, poate inconştient, erau tot de la oameni”.

     Omul acela, nu ştiu cine este, a rostit un adevăr care nu poate fi contestat şi care ar trebui să ne umple de groază: invocăm prezenţa lui Dumnezeu numai pentru a pune oamenii în lumină. Nu în lumina Lui ci a reflectoarelor şi a ochilor de carne. Ori, dacă este aşa, atunci mare ofensă i se aduce Celui Sfânt şi trebuie urgent să ne pocăim şi să ne presărăm cenuşă pe cap.
     În urmă cu o vreme a venit în adunarea în care merg un cunoscut cântăreţ de muzică creştină. În vremea aceea veneau la adunare, de mai multă vreme, mai multe suflete care Îl căutau pe Dumnzeu şi erau aproape să facă pasul pocăinţei. Pe lângă acestea au mai venit şi altele care au fost invitate. Slujba a decurs prin cântări, mărturie şi predicarea Evangheliei. Cântăreţul de care vorbesc a condus însă în aşa fel lucrurile încât i-a prins în laţ, cu şiretlic, pe cei ce veniseră să asculte Evanghelia, care erau cercetaţi de multă vreme şi căutau Împărăţia dar care nu doreau încă să iasă în faţă, să se expună vederii celorlalţi. Acum însă au fost păcăliţi şi au ieşit în faţă. Au fost vreo doisprezece. Nici unul dintre ei nu a mai venit de atunci la adunare şi unii chiar au spus că nu mai vin din pricină că s-au simţit manipulaţi. La fel am auzit despre altă adunare şi acelaşi cântăreţ.
     Aşa se întâmplă când omul lucrează şi nu Dumnzeu. Orice răsad pe care nu l-a sădit Dumnezeu va fi smuls şi aruncat. Din această pricină ar trebui să ne ferim ca de foc să folosim orice alt mijloc decât puterea Duhului Sfânt. Şi, deşi citim despre primul împărat al lui Israel şi felul în care a fost lepădat de Dumnezeu pentru că a lucrat după înţelepciunea şi abilităţile lui şi nu după porunca lui Dumnezeu, totuşi noi ne lăsăm conduşi pe aceeaşi cale a abilităţilor şi talentelor omeneşti, pe calea noastră. Ori aceasta nu este altceva decât manipulare. Şi ne punem în locul lui Dumnezeu.
     Îndrăznesc să întreb: de ce a trebuit ca la Festivalul Speranţei lucrurile să se desfăşoare în întuneric, în forma şi felul în care cântăreţii lumii se manifestă? Puterea Duhul Sfânt nu este suficientă pentru a-i cerceta pe păcătoşi şi a-i mântui? Avem nevoie de mijloace externe, de talentul cântăreţilor sau abilitatea predicatorilor de a crea emoţii şi stări sufleteşti?
     Vă dau un citat dintr-o carte extraordionară care a apărut la editura Perla Suferinţei, carte care se numeşte „De la inimă la inimă, despre sfinţenie”, scrisă de un ofiţer din Armata Salvării, Samuel L. Brengle. A apărut pentru prima dată în 1918. Citind acest pasaj veţi vedea cât de departe am ajuns în felul şi formele în care facem lucrarea Domnului şi cât de insensibili suntem atunci când Duhul Sfânt lipseşte. Tristeţea este că nici nu mai realizăm că Duhul Sfânt lipseşte şi Îl confundăm cu entuziasmul poporului şi starea de emoţie produsă de artişti. Şi veţi vedea că profesorul care a plecat de la Festivalul Speranţei, dezamăgit, avea mare dreptate.
     „Mi-aduc aminte că în urmă cu câţiva ani, mă duceam la o întâlnire de tabără, sperând să-L găsesc pe Isus cu putere. Am ajuns acolo cu două sau trei zile după deschidere şi am aflat, dacă îmi aduc aminte corect, că nimeni nu fusese mântuit. Nu era nici o putere şi nici o autoritate la întâlniri. La ora stabilită pentru întâlnire clopoţelul suna iar ofiţerii şi soldaţii care râdeau, glumeau, cântau cântece, se vizitau unii pe alţii şi se veseleau la modul general, veneau plimbându-se la întâlniri cu zâmbetul pe feţe şi cu „Dumnezeu să te binecuvânteze” pe buze, dar fără nici o conştientizare solemnă a prezenţei sfinte a Celui Răstignit în mijlocul lor. Apoi întâlnirea începea cu grabă şi zgomot, urmau cântece, rugăciuni, glume, râsete, colecte, mărturii vioaie şi pasaje biblice citite, iar întîlnirea se încheia din nou fără suflete câştigate, şi toată lumea pleca bine-dispusă, grăbindu-se spre cele mai bune locuri la masa de seară şi simţindu-se minunat până la următoarea întâlnire.
     Toată lumea părea să ia ca de la sine înţeles faptul că Isus era în mijlocul lor, cu toate acestea nimeni nu părea să fie conştient în mod special de Prezenţa Sa.
     În cele din urmă s-a atras atenţia asupra faptului că întâlnirile se desfăşurau în galop, fără să fie suflete mântuite, şi s-a sugerat că poate Isus lipsea. S-a convocat o întâlnire de rugăciune ca să-L căutăm pe Isus, iar unii dintre oamenii prezenţi au fost nevoiţi să admită că Isus nu era cu ei. Apoi, unii dintre ei s-au dus la corturile lor ca să-L caute pe Isus, unii s-au dus în păduri, s-au aşezat pe genunchi ca să-L caute şi nu aveau de gând să abandoneze căutarea până când, în cele din urmă, binecuvântat fie El!, a fost găsit, şi atunci când I S-a spus că era aşteptat şi că era nevoie să vină, că nu Îl vom lăsa să plece dacă nu ne binecuvântează, atunci El a venit şi în tabără s-a auzit strigătul unui Împărat, iar El ne-a dat un simţ al botezului Său, care este cu Duhul Sfânt şi cu foc. Ofiţerii, soldaţii şi sfinţii au devenit grozav de serioşi, iar bieţii păcătoşi au devenit grozav de alarmaţi şi de convinşi de păcat, astfel că nu mai erau nerăbdători să vadă ce vor mânca la cină. Iar unii păreau atât de nerăbdători să vorbească cu Isus şi să fie umpluţi cu Duhul Lui şi gândurile Lui măreţe, să le fie adusă dinamita Duhului Sfânt în mărturiile, în cântările şi în rugăciunile lor, încât îşi pierdeau apetitul şi nici nu le mai păsa dacă aveau sau nu ceva la cină, numai dacă ar fi putut fi hrăniţi cu Pâinea din Cer.
     Oh, vă spun că transformarea care a venit peste acea tabără când Isus a sosit acolo a fost minunată! Bucuria superficială care îi făcea pe oameni să zâmbească şi să facă o zarvă goală a cedat în faţa bucuriei profunde a Domnului care îi face pe oameni să plângă, să fie serioşi, care le umple chipurile cu lumina solară a Cerului şi face ca strigătele lor să fie la fel de înfiorătoare pentru cei păcătoşi cum vor fi sunetele trâmbiţelor şi tunetele groaznice din Ziua Judecăţii.
     Vă spun că prezenţa lui Isus în puterea Duhului Sfânt în locul acela pentru întâlniri a transformat zilele rămase ale întâlnirii de tabără în nişte veritabile Zile de Judecată pentru unii oameni. Apoi s-a auzit vestea că Isus era în tabără şi oamenii au început să vină cu mulţimile din toată ţara, şi în Numele Lui s-au făcut lucruri minunate!”

     Tare mă tem că în locul lui Isus, la multe strângeri, conferinţe, seminarii, tabere, etc. nu este altceva decât „zarvă goală” şi atmosferă de picnik; o amabilitate şi o familiaritate superficiale şi neaducătoare de folos spiritual. Şi dacă Isus nu vine la strângerile noastre totul este în zadar. Şi, din nefericire, El vine tot mai rar, cu tot efortul nostru organizatoric şi financiar. Căutarea feţei Lui cu disperare şi în agonie, zile şi nopţi la rând, ar aduce rod adevărat şi binecuvântări reale.

 (Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)

Sursa : RADIOUNISON.RO
Autor : Dan Bercian


church
 
Biserica Penticostala Nadlac
Str. Independentei Nr. 58,
cod 315500, Nadlac, jud. Arad

  

     

 
 
 
CF 10015955
BANCA TRANSILVANIA
IBAN=RO37BTRL00201202A16976XX
   

 

 
 
© 2017 Biserica Penticostala Nadlac. All Rights Reserved.