Și… a venit vara.
intre timp ... a și trecut
Cumva, vara cerne la grămadă valori, consecvențe, lealități și priorități, le cerne în ce alt loc mai nimerit, aclamat și huiduit la unison, eden și gheenă în superpoziție; în ce alt loc deci, decât… litoralul? Că ce alt loc se pricepe mai bine la cernut valori evanghelice decât nisipul pe care aceleași surori care ieri își aranjau baticuțu și își potriveau fustița peste genunchi, acum se lăbărțează la soare în bikini în timp ce vreo doi vlăjgani (basistu și băiatu de la mixer, veniți cu dânsele și cu încă vreo cinșpe în Tabăra Relevant Douămiidouăștrei) admiră desăvârșita creație a Domnului?
Zic că se delimitează valorile și consecvența la litoral? Sau la vară? Nici gând. Dar e vară, și e soare, deci vorbim de litoral azi, în ciuda mușchilor progresiști deja încordați după primele rânduri.
Le-a fi zis Mufasa (pastorul care acu 10 ani a împlinit 73, umblă deja cu baston) la ultima seară de tineret, că de se duc prin vacanțe, să aibă grijă să nu treacă mai departe de everything the evangelical light touches.
Frate Ghiță, what about that shadowy place? Vasăzică, litoralul Mării Negre, sau altu, oricare, pe cum ne lasă pușculița.
That’s beyond our borders, răspunde el într-un fastidios dialect habotnez.
Păi cum, e păcat să merg la mare?
Cum să fie păcat să mergi la mare? Că doar Dumnezeu Însuși a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări, după care a văzut că „lucrul acesta era bun”, iar după unele dări de seamă, pe lângă prohibiția la pomul cunoștinței binelui și răului, undeva printr-o geneză apocrifă scăpată printre degete la Roma, stă scris: „Poți să mergi după plăcere în orice loc pitoresc, dar la mare să nu cumva să mergi, căci, în ziua în care vei merge la mare, vei muri negreșit (ronțăit de rechini sau fript de soare).”
A pasa directive de genul (e păcat să mergi la mare) nu scoate la iveală altceva decât un puhoi de legalism totalitar, în aceeași macro-cutie cu „să nu care cumva să te prezinți la adunare fără batic”, sau „pentru 2 lei și 50 de bani, stă mai puțin unchiu-to în purgatoriu”.
De cele mai multe ori prescripțiile astea legaliste nu răsar din neant, chiar dacă impunerea lor fără explicații, fără circumspecție, ca norme mântuitoare, ca mini-evanghelii pe care dacă le accepți fix așa cum se pasează din amvoane, ai bilet cu discount la telescaun spre Paradis, deci a le impune în felul ăsta murdar e o dezonoare din cele mai joase spețe. Și totuși, ele nu vin din neant. Că dacă litoralul ne-ar fi oferit un context diferit de cel pe care ni-l oferă azi, cel mai probabil nu am fi avut azi directiva „e păcat să mergi la mare”.
Vorbim totuși, în cele din urmă, despre o carență de consecvență. De ce? Pentru că nu o să chestionez niciodată o fată din biserică care umblă deja pe stradă în pantaloni mini și crop-top, sau care în orice alt context (mai puțin la sfânta adunare de duminică, unde toți ne metamorfozăm în arhangheli) nu are niciun bai să se înfățișeze public în țoale îndoielnice (tăiate, ciopârțite sau lipite de piele), mai exact în țoale care strigă „look at me, sorbiți-mă din priviri, scanați-mă de la a la zet”. Dacă te aproape-dezbraci pe stradă, mi-e ok că te aproape-dezbraci la mare, ești consecventă. Pe lângă că ești consecventă, mai ești și o exhibiționistă creșetoare de atenție, dar măcar nu suferi de disonanță cognitivă.
Problema e că astfel de cazuri sunt rare în bisericile noastre, fata medie (cea dresată cu valori tradiționale) își știe locul și știe bine cum să DA și cum să NU se îmbrace în locuri publice. Îți recită pe de rost de ce DA și de ce NU e bine să te îmbraci așa și pe dincolo, formulele pricinii de poticnire, ale ispitelor sexuale etc., le știe pe toate, și acționează corespunzător peste tot. Cu o singură excepție.
Litoralul.
Cum a pus piciorul pe plajă, cum dintr-o dată, all of a sudden, totul se schimbă. Dintr-o dată, să stea în bikini, sau mai pe șleau, la sutien și chiloți, în fața bărbaților, e total ok. Dacă în alt context ar fi ochit-o careva în postura asta, dacă cu câteva minute mai devreme, în hotel, basistul și băiatul de la mixer ar fi greșit camera, ar fi intrat peste ea și ar fi surprins-o în outfit-ul ăsta, ar fi roșit și n-ar fi știut cum și pe unde să se ascundă mai bine. Dar acum, prin magie, pe șezlong, în cântecul pescărușilor, sub soare, dragul de soare!, în același sutien și aceeași chiloți, nu știe cum să se întindă mai bine așa încât să o prindă soarele peste tot (și împreună cu el, și privirile bărbaților din jur, că vrea, că nu vrea). Dintr-o dată, decența joacă după alte reguli. Dintr-o dată, bărbații din jur nu mai funcționează după același sistem, dintr-o dată pudicitatea s-a zvârlit și dânsa în vacanță, dintr-o dată sora timidă ce se ruga cu lacrimi duminică seara, acum se răsucește dezvelită pe proțap, ba mai și merge să înoate, după care iese udă în același outfit și calcă nisipul spre șezlong în pași de model.
Întrebare: depinde decența în îmbrăcăminte de context sau loc?
Dacă te asiguri că nu ieși în fustă mini la întâlnirea cu tinerii din biserică, dar în fața acelorași tineri nu ai niciun bai să te arăți în bikini pe plajă, ai o problemă uriașă de consecvență.
Dacă atunci când suflă vântul pe stradă îți ții de rochie să nu cumva să ți se vadă pe sub, dar pe plajă te flexezi într-un costum de baie prin care se vede tot, mai puțin ce e interzis prin lege, ai o problemă uriașă de consecvență.
Nu ești mai puțin atrăgătoare pentru un bărbat dacă te dezbraci în fața lui într-un context în care toată lumea o face. Dacă nu ai ieși în orice alt loc public așa din cauze de decență, a o face în locurile publice de la mare arată o problemă uriașă de consecvență.
Și aici vorbim de un bai al priorităților.
Multe femei ar fi gata să accepte că e, zic ele, „de preferat”, ca și cum ar fi o chestiune de preferințe, e de preferat deci să nu „fie cazul” să te dezbraci în fața bărbaților, dar, zic tot ele, „cum vrei să stau la plajă, îmbrăcată?”, sau „doară n-oi intra în apă cu haine pe mine”, sau „doară n-oi muri de cald”. Cumva, „știu că-i mai cumsecade să nu mă despuiez în public, dar pentru mine e mai necesar să-mi dau cu bifă la ședințele de bronzat pe 2023”. E un fel de „înțeleg ce zîci, da n-am ce face.” Ghinion.
Păi de ce? Pentru că lista lor de priorități arată cam așa:
1. Eu.
2. Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu și ascultarea de El ar fi cap de listă, calculul ar suna ceva de genul: Vreau să ascult de Dumnezeu în tot ce fac. Vreau să mă duc și la mare. Pot să mă duc la mare și să bifez și ascultarea de Dumnezeu? Nu. (În contextul în care vreau neapărat să mă bronzez full-option, nu pot nicicum să înot cu hainele pe mine sau n-am bani de plajă neaglomerată). Deci: nu mă duc la mare.
Din păcate, calculul unei mari majorități din peisajele evanghelice sună cam așa: Vreau să mă duc la mare. Vreau să ascult și de Dumnezeu (că mno, trebe). Pot să mă duc la mare și să bifez și ascultarea de Dumnezeu? Nu. Ghinion, Doamne. Încercăm altă dată, eu am plecat. Rămâi Tu cu bine acasă, să nu uiți să scoți microundele din priză și să nu-l lași pe mâțu Simba pe canapea că mi-o zgârie toată. Că știi Tu, canapeaua e beyond his borders. Doamne ajută, Doamne.
Perfect,
fără Tine
e mai bine,
am timp și pentru mine.
Perfect,
nu mă doare,
piesa asta
o cânt în drum spre mare.
Și că n-oi fi suferind de misoginie cronică, tot inconsecvență se numește și când, pe stradă, un bărbat ocolește evlavios cu privirea o femeie cu nivel îndoios de decență, dar are zero baiuri să i se perinde prin față x20 de specimene de genul pe plajă, în fiecare punct cardinal. Poți fi cel mai tare și saturat de autocontrol bărbat, expunerea e tot acolo, și e expunere big time. „Eh, dar deja văd femei în bikini peste tot în reclame, prin oraș. Nothing new.” Păi și? E de bun augur că vezi reclamele alea? N-ai prefera să nu ai ocazii de genul din când în când? Sau hai, dacă nu tu, măcar băiatul tău. „Oh, ce păcat că mai dă fiu-miu prin mall de câte o poză cu dive de-asta în pielea goală, amu dacă tot a văzut-o din greșeală, ce să facem, s-a pângărit pruncu, ce-i una, ce-s o sută.” Și când mai dă de câte una topless ce stă la bronzat full-option în bătaia vântului, înghiți în sec și tu și nevastă-ta, îi pui mâna la ochi, treceți galopând peste momentu jenant, probabil că n-a văzut, da probabil că ai văzut tu și ai și savurat pe repede înainte, iar dacă a văzut totuși și el, are la ce medita în seara asta.
Știa bătrânu Pavel ce zice, „bărbații să se roage în orice loc și să ridice spre cer mâini curate”. Rugăciunea bărbatului de pe plajă. „Minunate sunt lucrările Tale și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” Și aceeași tipi din defensivele progresiste care mai ieri ne învățau că Biserica nu are ziduri, o să ne învețe acum că „am pângărit sfântul cOnTeXt”, și că Pavel vorbea despre adunarea de duminică, nu (și) despre litoral. Totuși, un Tatăl nost poți zice și la mare, nu? Că doară „fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu”. Vie Doamne Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum îngerii cântă la harfe dezbrăcați în cer, așa și pre pământ. Că Hristos șade la dreapta Tatălui fără țoale, imitatio Christi, și în noul Eden nu vom mai știi rușinea ce ne-au transmis-o genetic afurisiții de protopărinți. Și nu ne duce pe noi în ispită, că ne ducem singuri. Acum și pururea și în vecii vecilor, amin.
„Habotnicule care ești.” Adică să-mi auto-interzic accesu la una dintre cele mai top creații ale Domnului? E vina mea că oamenii au transformat litoralul într-un spațiu defrișat de decență? Păi nu, nu-i vina ta, e a lor. La fel cum e vina ălora care pun taxe pe ghețari, peșteri, canioane, păduri, cascade etc. De parcă ei le-au săpat cu mâinile lor. De parcă ei le-au creat. Cum adică să-mi ceară bani să le văd?
Păi ai intra prin efracție, dacă nu ți-ai permite să plătești taxa? „Pădurea aia, peșterile alea, sunt viața mea! Nu pot să nu merg să mă plimb pe-acolo!” Ai fenta legea ca s-o faci, dacă nu te-ar lăsa buzunaru? Poate că da. Dacă da, nu mă adresez nici ție, intri în aceeași cutie cu surorile cu crop-top. Dar dacă nu ai fenta legea, adică ascultarea de oameni, fie din dragoste de ei, fie din frica pedepsei, atunci de ce ai fenta ascultarea de Dumnezeu (dacă nu din dragoste de El, măcar din frica pedepsei, zic)? Amândouă se dau condiții, clauze, una e pusă de oameni, alta de Dumnezeu.
Dar oamenii există, Dumnezeu nu. Sau ba? Nu zice nimeni ex cathedra, ei rămân pocăiți, plozii lui Dumnezeu, îi cunoști după roade, Sfânta Treime e cu ei peste tot, până și pe plajă: chiloții, sutienul și baticul; ca în caz că suflă Mihail din trâmbiță în timp ce li se înființează al paișpelea strat de bronz, să îi pescuiască îngerii corespunzător: fie de una, fie de alta, fie de cealaltă.
Cu ochii mari și mini-coama zburlită, Simba își continuă cu tupeu deconstrucția:
„Dar credeam că un rege (haștag blessed daughter of god, haștag liber în Hristos) poate să facă tot ce vrea.”
„A fi rege înseamnă mult mai mult decât a face mereu ce vrei tu.”, profețește taică-su, în tandem cu Sfântul Pavel:
„…judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani 14: 13)
„Să nu fiţi pricină de păcătuire […] pentru Biserica lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:32)
…ci ne izbăvește de cel rău.
Căci a Ta este împărăția, și slava, și puterea, în veci, amin.
(extras din articolul https://alexandrurotariu.com/2023/07/31/dezbracati-la-gramada-spre-slava-domnului/)